Thursday, November 11, 2010
ultima zi, 26 septembrie 2010
26 septembrie
...si ploaia nu s-a oprit. Pe la 9.00 am shimbat cateva cuvinte despre proiectul meu cu Tomi, baiatul de la receptie, interesat de motocicleta. Adevarul e ca am lasat cate un pliant cu Put me on the map! peste tot pe unde am stat...
Am pus bagajele la loc, pe SLU, am dat o tura, mi-am baut cafeaua si am pornit catre granita. E duminica, drumul e aglomerat si ploua din ce in ce mai tare. Pe la 13.00 trec granita pe la Nadlac. O senzatie stranie, zambesc fara sa vreau.
M-am oprit la o benzinarie sa alimentez si sa mananc ceva. M-am auzit vorbind romaneste si am avut sentimentul ca m-am trezit dintr-o visare lunga si frumoasa...
Stiam ca ploaia n-are sa se opreasca si ma asteptam la un drum lung si obositor... Si a fost...
Pana la Sibiu am prins trei accidente grave si aglomeratia zilelor de duminica. Coloana de masini si ploaia s-a oprit pentru putin...si-apoi, de niciunde, un curcubeu urias ce m-a insotit o vreme. Un cer straniu, jumatate negru, jumatate senin.
Imi priveam stupefiata motocicleta si pe mine... Niciodata pe parcursul acestor 30 de zile, nici macar pe cea mai oribila vreme, nu am fost atat de murdare ca acum. Eram stropita din cap pana in picioare pe costumul de ploaie, iar maimuta avea noroi de parca tocmai iesisem din padure.
Apoi...dupa Sibiu am luat proasta decizie de a veni pe Valea Oltului. De fapt, foarte proasta decizie. M-am gandit ca are sa fie aglomerat drumul de la Brasov spre Bucuresti.
Si noaptea a venit mai repede si din cauza ploii, care nu s-a mai oprit decat atunci cand am trecut de Pitesti. Tiruri mergand haotic, un drum pe care nu-l stiam asa prost si, mai rau decat orice, lipsa totala a luminii. Intrand in munti, a inceput sa se arate ceata, din ce in ce mai deasa...
Am mers cu avariile pornite, pentru ca mi-era imposibil sa vad drumul si, nu pricepeam cum un traseu asa frumos, e lasat in bezna totala, distrus si abandonat.
Astfel, mi-a luat 12 ore sa ajung acasa...
Szeget-Arad- Deva-Sibiu-Pitesti- Bucuresti- 700 de km, 12 ore de ploaie si praf sau noroi, aratand ca si cand as fi facut vreun traseu extrem prin paduri si munti.
Am intrat pe strada zambind, cu un sentiment pe care mi-e greu sa-l descriu...tristete si bucurie, relaxare si oboseala, nerabdarea de a-i vedea pe ai mei...care m-au asteptat frumos. Am trecut linia de “finish”, catre Hostel Mom&Dad...cu baie calda si vin bun.
Am stat la povesti pana aproape de zori, cand am cedat si m-am strecurat in patul meu...
Multe ganduri mi-au trecut prin minte...si-acum, fiecare se aseaza in coltisorul lui.
Noapte buna...
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Nu am apucat sa vad si sa citesc tot despre acest periplu. Suficient in schimb cat sa ma declar complet absorbita si inspirata de ceea ce ai facut tu. Este tare placut sa vezi curiozitatea, nebunia (si nu o spun cu rea intentie) si curajul toate adunate la un loc. Te invidiez sincer pentru tot ce ai vazut, auzit si simtit. Sper sa fie posibil sa mergi in locuri si mai indepartate. Chiar iti tin pumnii pentru asta. No ma retrag la citit si privit pozele... Bianca Jipa
ReplyDeleteBianca, iti multumesc frumos! Mai ales ca iti consumi din timp cu "aventura" mea...Am nebunia si dorinta de a ajunge in locuri mai indepartate...am si planul, sper sa obtin si rezultatul. :)MULTUMESC!
ReplyDeleteDrumul asta l-ai facut singura? Fara companie?
ReplyDeletesingura, da...Fara compania altcuiva in afara "maimutei"...
ReplyDelete