Wednesday, December 29, 2010

http://tvr.ro/articol.php?id=94394

...Cat de multe am invatat prin acest drum, e destul de greu de "povestit"... Aproape imposibil in totalitate...pentru ca exista acele lucruri pentru care nu exista corespondent in cuvinte ...si, poate, e rolul lor sa ramana personale, atat de personale incat nici nu pot fi transmise.
Altele, insa, sunt cele ce tin de noi, oamenii. Pentru ca suntem aceeasi peste tot si doar decorul ni se schimba. Desigur...asta ne face mai buni sau mai rai, mai deschisi sau mai anosti, mai veseli ori mai precauti, mai sociabili ori mai tristi, dornici sa aflam , sa stim, sa intelegem , sa cunoastem...
Lumea nu-i asa mare atunci cand oamenii sunt mai buni...
...nu am facut ceva de nefacut, poate pana la urma, nu-i nimic impresionant in cele 30 de zile. N-am trait aventuri spectaculoase, n-am atins taramuri de neatins...am vrut sa descopar mai multe despre mine, despre oameni... Si sa ofer ceva in schimb.
Iar daca mi-am depasit limite, mentale sau reale, e pentru mine...Daca, insa, am reusit sa trezesc prin imagini o mica, cat de mica emotie, atunci inseamna ca am mai atins o "destinatie".
Emotiile n-au grai, n-au cuvinte si nici descrieri cu adevarat potrivite. Dar le poti intelege simplu si clar...simtindu-le...
Imi doresc sa gasiti in imaginile mele un punct de pornire catre propriul documentar imaginar..."

...din saua maimutei,
Alexandra

Multumesc din suflet tuturor celor care au participat direct si indirect la acest drum si l-au facut, astfel, posibil...">

Saturday, December 18, 2010






VERNISAJ „”Put me on the map!”

Expozitie de Fotografie Alexandra Oancea


Pe 21 decembrie 2010, ora 19.00, va invitam la Clubul Taranului, la vernisajul expozitiei de fotografie semnata Alexandra Oancea.
Rezultat al unei calatorii solitare in Europa , pe motocicleta, expozitia surprinde oameni si locuri, gesturi si sentimente captate in cele 30 de zile pe doua roti.
Muzica strazii, oameni,mere, strudel, oameni, Alpi,ciocolata, Mozart, lacuri, catedrale, porturi, paine, Marea Nordului, branza si saboti, oameni, mori de vant si canale adormite, jucarii, biserici, oameni, barci, faruri, nisip, oameni, strazi, cladiri, arhitectura, castele, oameni, benzinarii, ploaie, apusuri, munti, ciudatenii, oameni, povesti, sentimente, culori, trairi...oameni...

Etapa 1 a proiectului „Put me on te map!”a avut loc intre 28 august -27 septembrie, 30 de zile si 9300 de km, 11 tari din Europa, pana la tarmul Marii Nordului-Olanda si Belgia.

Proiectul „Put me on the map!” continua, iar planul pentru anul 2011, cuprinde peste 40.000 de km, pana in India- atingand cea mai sudica regiune a tarii...Tamil Nadu si cea mai sudica asezare Kanyakumari.

Expozitia reprezinta o selectie din peste zece mii de imagini, iar intreaga poveste se poate citi pe www.2wheelseye.blogspot.com .
Va asteptam la o seara de povesti si muzica buna.

Dupa, destindem atmosfera cu un concert Partizan!


Cu sprijinul: Clubul Taranului, Ciao.ro





Thursday, December 2, 2010

ganduri din sa

...Cat de multe am invatat prin acest drum, e destul de greu de "povestit"... Aproape imposibil in totalitate...pentru ca exista acele lucruri pentru care nu exista corespondent in cuvinte ...si, poate, e rolul lor sa ramana personale, atat de personale incat nici nu pot fi transmise.
Altele, insa, sunt cele ce tin de noi, oamenii. Pentru ca suntem aceeasi peste tot si doar decorul ni se schimba. Desigur...asta ne face mai buni sau mai rai, mai deschisi sau mai anosti, mai veseli ori mai precauti, mai sociabili ori mai tristi, dornici sa aflam , sa stim, sa intelegem , sa cunoastem...
Lumea nu-i asa mare atunci cand oamenii sunt mai buni...
...nu am facut ceva de nefacut, poate pana la urma, nu-i nimic impresionant in cele 30 de zile. N-am trait aventuri spectaculoase, n-am atins taramuri de neatins...am vrut sa descopar mai multe despre mine, despre oameni... Si sa ofer ceva in schimb.
Iar daca mi-am depasit limite, mentale sau reale, e pentru mine...Daca, insa, am reusit sa trezesc prin imagini o mica, cat de mica emotie, atunci inseamna ca am mai atins o "destinatie".
Emotiile n-au grai, n-au cuvinte si nici descrieri cu adevarat potrivite. Dar le poti intelege simplu si clar...simtindu-le...
Imi doresc sa gasiti in imaginile mele un punct de pornire catre propriul documentar imaginar..."

...din saua maimutei,
Alexandra


Multumesc din suflet tuturor celor care au participat direct si indirect la acest drum si l-au facut, astfel, posibil...

Sunday, November 21, 2010

...un vot?

Daca simtiti ca nu v-ati pierdut timpul aici...citind povestirea mea, atunci va rog si va invit sa sustineti cu un vot continuarea Put me on the map!, de data asta aspirand spre destinatii mai indepartate...
Multumesc!

se poate, aici:

http://clipedeinspiratie.ro/2010/11/19/put-me-on-the-map/

Planul pentru 2011:

Proiectul solitar fotografie-expeditie euro-asiatica, pe motocicleta-etapa a IIa, cuprinde
 peste 40.000 de km, pana in India- atingand cea mai sudica regiune a tarii...Tamil Nadu, si cel mai sudica asezare Kanyakumari.

Traseul cuprinde 16 tari: Turcia, Armenia, Azerbaijan,Rusia, Kazakhstan, Kyrgyzstan,Tajikistan, Jammu and Kashmir-India, INDIA, Nepal, Myanmar, Bangladesh, Sri Lanka, Ucraina-Romania

Thursday, November 11, 2010

ultima zi, 26 septembrie 2010


26 septembrie



...si ploaia nu s-a oprit. Pe la 9.00 am shimbat cateva cuvinte despre proiectul meu cu Tomi, baiatul de la receptie, interesat de motocicleta. Adevarul e ca am lasat cate un pliant cu Put me on the map! peste tot pe unde am stat...
Am pus bagajele la loc, pe SLU, am dat o tura, mi-am baut cafeaua si am pornit catre granita. E duminica, drumul e aglomerat si ploua din ce in ce mai tare. Pe la 13.00 trec granita pe la Nadlac. O senzatie stranie, zambesc fara sa vreau.
M-am oprit la o benzinarie sa alimentez si sa mananc ceva. M-am auzit vorbind romaneste si am avut sentimentul ca m-am trezit dintr-o visare lunga si frumoasa...
Stiam ca ploaia n-are sa se opreasca si ma asteptam la un drum lung si obositor... Si a fost...
Pana la Sibiu am prins trei accidente grave si aglomeratia zilelor de duminica. Coloana de masini si ploaia s-a oprit pentru putin...si-apoi, de niciunde, un curcubeu urias ce m-a insotit o vreme. Un cer straniu, jumatate negru, jumatate senin.
Imi priveam stupefiata motocicleta si pe mine... Niciodata pe parcursul acestor 30 de zile, nici macar pe cea mai oribila vreme, nu am fost atat de murdare ca acum. Eram stropita din cap pana in picioare pe costumul de ploaie, iar maimuta avea noroi de parca tocmai iesisem din padure.
Apoi...dupa Sibiu am luat proasta decizie de a veni pe Valea Oltului. De fapt, foarte proasta decizie. M-am gandit ca are sa fie aglomerat drumul de la Brasov spre Bucuresti.

Si noaptea a venit mai repede si din cauza ploii, care nu s-a mai oprit decat atunci cand am trecut de Pitesti. Tiruri mergand haotic, un drum pe care nu-l stiam asa prost si, mai rau decat orice, lipsa totala a luminii. Intrand in munti, a inceput sa se arate ceata, din ce in ce mai deasa...
Am mers cu avariile pornite, pentru ca mi-era imposibil sa vad drumul si, nu pricepeam cum un traseu asa frumos, e lasat in bezna totala, distrus si abandonat.
Astfel, mi-a luat 12 ore sa ajung acasa...
Szeget-Arad- Deva-Sibiu-Pitesti- Bucuresti- 700 de km, 12 ore de ploaie si praf sau noroi, aratand ca si cand as fi facut vreun traseu extrem prin paduri si munti.

Am intrat pe strada zambind, cu un sentiment pe care mi-e greu sa-l descriu...tristete si bucurie, relaxare si oboseala, nerabdarea de a-i vedea pe ai mei...care m-au asteptat frumos. Am trecut linia de “finish”, catre Hostel Mom&Dad...cu baie calda si vin bun.
Am stat la povesti pana aproape de zori, cand am cedat si m-am strecurat in patul meu...

Multe ganduri mi-au trecut prin minte...si-acum, fiecare se aseaza in coltisorul lui.
Noapte buna...

25 septembrie, 2010

25 septembrie


Nu stiu daca am mai fost atat de constienta de fiecare particica din corpul meu, asa, ca acum...
Aseara paseam greu, acum schiopatez de-a binelea. Stiu , insa, ca putina miscare ma va ajuta, asa ca imi fac curaj si cobor la micul dejun. Vreau sa vad putin din orasul asta, caci aseara m-au izbit o multitudine de contraste care m-au facut curioasa.
Cat timp imi beam cafeaua, patronul locului isi face aparitia cu o serie de pliante pentru mine, prin care sa-mi explice cum te poti bucura de sporturi extreme in Croatia si cat de incantat e el de Romania, unde, un bun prieten al lui are afaceri. Imi spune in mare cam pe unde sa merg in oras si ca, inainte de orice, ar trebui sa vad orasul vechi.
Si intr-acolo ma duc... De fapt, o piateta tipica,cu strazile pietonale pietruite, ceva terase si cateva stradute in jur, cu cladiri vechi ale caror urme de gloante sunt inca vizibile. Nu e nici foarte curat, cladirile sunt cam paraginite, statuile sunt bandajate in graffiti, pe undeva un tun sta nestingherit, iar unele ferestre sunt baricadate de lemne si cartoane.
Ziua,locul are aerul unui oras fantoma care , culmea, seara se transforma in cea mai animata parte a Osijek-ului.
Am urmat raul Drava, am vazut podul Baranja, iar drumul ma duce catre hotelurile de 4 stele ale caror terase au vedere catre rau. Cativa costumati ocupa mesele aranjate, purtand alaturi fetele tocmai iesite de la coafor. In piata centrala a orasului nou se aude muzica din difuzoare...copiii se joaca cu cativa clowni printre tasnitoarele de apa. Catedrala Sf Petru si Pavel e frumoasa, desi nu i-am putut vedea interiorul.
Pe strazile laturalnice sunt magazine ce pastreaza aerul socialist-balcanic. Mi-am cumparat ciocolata Dorina si am pornit catre Szeget, prin Beli Monastir, catre Baja.

Drumul merge pe langa Dunare, iar padurile lacustre ofera imagini frumoase.
Am ajuns la Szeged pe la 17.00 si am hotarat sa raman aici peste noapte, urmand ca maine sa pornesc catre casa. Am gasit hostelul cu greu, aflat, de fapt, intr-un Colegiu si am avut aceeasi surpriza neplacuta a locurilor ocupate. Totusi, cei doi de la receptie imi recomanda ceva aflat la cateva strazi mai sus, tot un colegiu care ofera cazare tinerilor.
Am primit o camera cu un pat, singura, cu baie comuna. Indata ce m-am cazat a inceput sa ploua... La sfatul lui Tomi, baiatul de la receptie, mi-am luat toate bagajele de pe motocicleta...”Se cam fura”, mi-a spus... Am zambit, gandindu-ma ca n-au cum ungurii sa fie mai...salbatici ca noi. Si totusi, l-am ascultat.
Mi-am luat “cina” in camaruta mica, cu ochii pe fereastra, la ploaia ce nu parea sa se opreasca prea curand.

Maine seara voi dormi in patul meu...
24 septembrie

Dimineata, soarele ma atrage sa descopar tot ce noaptea nu m-a lasat sa vad...
Imi strang lucrurile si merg sa caut o cafea, caci, camera a fost primitoare, dar n-am primit nici cafea si nici mic dejun...
Sunt undeva intre Keszthely si Balatongyorok, aproape de lac... Ii simt mirosul, dar vreau sa vad...Asa ca, iata-ma luand micul dejun intr-un parc mic si cam parasit, pe marginea apei, unde unii plateau in vara bilet pentru a se scalda... Am cerut voie sa intru pentru cateva imagini, iar doamna era oricum mai ocupata cu cititul presei, asa ca prezenta mea acolo i-a fost totuna. Intinderea de apa, cateva barci lasate la iernat, nisip fin, urme ale verii ce-a trecut si pescari risipiti printre papura si salciile de la mal...
Frumos si linistitor inceput de zi... Cu harta in fata, mi-am propus sa mai merg putin de-a lungul lacului, apoi sa vad cetatea de la Sumeg si sper ca asta seara sa innoptez la Belgrad.
Ma opresc sa vad Castelul Festetics, pe care nu prea ai cum sa-l ratezi, caci are aura baroca grandioasa si priveste de pe deal, catre lac. Cu 101 de camere si Biblioteca Helikon , avand 86 mii de volume, unele rarităţi, este al treilea castel ca mărime din Ungaria. În cele 16 săli ale Muzeului sunt expuse arme şi colecţia de trofee a prinţului Windischgärtz, iar în sala de muzică cu oglinzi sunt organizate săptămânal concerte. Eu am vazut doar pliantele frumoase si m-am bucurat sa-i admir exteriorul si gradina.
La iesire, surprind un cuplu dragut admirand-o pe SLU. Oamenii ma felicita si povestim putin despre traseul meu si despre Romania, din care au vazut cate ceva.
Moralul se bucura cand aude cuvinte frumoase, asa ca, imi continui drumul zambind. M-am oprit sa vad biserica franciscana si, o statuie voluptoasa imi atrage atentia...
Imi continui drumul prin Heviz, catre Sumeg, sa vad cetatea. Ridicata pe Muntele Cetăţii la o altitudine de 270 m,in secolul al XIV-lea, este una din cele mai întinse şi mai bine conservate din Ungaria. Muzeul ei găzduieşte o expoziţie cuprinzand diverse elemente istorice, o cameră de tortură si un panoptic. Ghidul aflat acolo ma conduce intr-o mica capela, absolut minunat restaurata, iar impactul e si mai puternic, in contrast cu cladirea aflata intr-o stare precara. Din curtea interioara plina de iarba verde, zidurile cetatii de pe deal se vad tare frumos si e interesant sa descoperi elemente stranii in detaliile ferestrelor sau a altor elemente decorative.
Drumul pana la Sumeg e cam pustiu... cateva asezari cam parasite , padure si dealuri muntoase.
M-am oprit sa vad lacul Heviz, cunoscut pentru apa termala, fiind al doilea in Europa, ca dimensiuni. Nuferi frumosi, violet, plutesc ici-colo, printre cei ce se bucura de proprietatile curative ale apei.
Ma asteapta drum lung, asa ca ma indrept catre granita cu Croatia, hotarata sa ajung la sarbi cat mai repede. Am ales sa merg pe drumurile nationale si sa intru in Serbia pe la Barcs- Virovitica, desi aveam sa constat ca varianta pe autostrada, prin Budapesta, desi mai lunga, probabil mi-ar fi luat mai putin timp si energie.
Am simtit schimbarea indata ce am parasit teritoriul Ungariei. Drumul prin Croatia e lung si cam prost, aglomerat si plin de restrictii. Trec prin multe localitati peste care poti simti ca a trecut razboiul. Poti vedea case ciuruite sau prabusite pur si simplu.
Un drum serpuitor ce trece prin Parcul National Papuk catre Osijek.
Intr-un sat opresc sa alimentez. Cardul imi e refuzat. Parca am mai trait scena asta, imi spun. Si totusi, de data asta mi se cere pasaportul si vanzatorul imi explica cum ajung la un bancomat. M-a costat 4 km si timp pierdut si, m-am simtit, pentru prima data in drumul asta...”vanata”. Am mirosit aerul balcanic din vorbe si atitudini in jurul meu si nici nu era nevoie sa inteleg mare lucru.
Mi-am recuperat actele si m-am intors la drumul meu, rapid.
Putin dupa Osijek drumul e in constructie, o sosea cu o banda pe sens, dreapta, traversand campul. Nu foarte aglomerat, maresc viteza, prost inspirata fiind.
Si-atunci...s-a-ntamplat. Am cazut ca bolovanul... Am vazut si cerul si pamantul si cerul din nou si pe doamna mea tarandu-se pe geanta, prin iarba, noroc ca prin iarba...Dureaza o secunda si, in secunda aia ai vrea sa poti schimba lumea. Eu vroiam doar sa opresc maimuta si sa m-asigur ca e in regula. In lupta cu gravitatia m-am agatat de-un fir de iarba si-am inteles o data-n plus cat de incapabili suntem in astfel de momente...
Am oprit motorul si l-au ridicat pe sosea doi barbati veniti in ajutor. Erau in spatele meu si au vazut ce s-a intamplat. Amabili, au verificat-o pe SLU si au curatat-o de ghemele de iarba pe care le-a cules in cadere. Draga de ea a pornit tusind, dar a pornit repede si asta m-a linistit. Le-am multumit celor doi pentru ajutor, desi ei nu intelegeau ce spun si eu nici atat, si totusi, expresivitatea si semnele sunt, pana la urma, universale.
Eram furioasa pe mine...niciodata nu franezi brusc cand ai nisip pe sub roti. Si totusi, am facut-o. De teama sa nu intru in individul din fata mea, incapabila sa depasesc pe contrasens din cauza masinilor, iata-ma cu genunchiul rupt, curatandu-ma de iarba...
Pot da vina pe oboseala psihica, poate chiar fizica, pe reflexele ce incetinesc probabil, de la un moment dat incolo, sau pe cel din fata mea care a franat haotic, sau pe individul cu basculanta care a intrat din camp pe sosea, sau pe nisipul risipit de utilaje pe drum sau pe la marginea drumului. De fapt, am fost singura vinovata pentru cazatura asta... Si aveam s-o simt din ce in ce mai tare pe masura ce ma dezmeticeam.
Maimuta era cat de cat in regula. I-am indreptat parbrizul si, din fericire, nu i-au ramas urme vizibile. Eu arat ca scoasa dintr-o mocirla, murdara de noroi pe haina, cu cizma scorojita de asfalt si pantalonii rupti in genunchi si puternic zgariati pe toate partile. Ma opresc la prima benzinarie ce-mi iese in cale, caci ma dor tot felul de locuri si am nevoie de apa rece si curata... Furioasa, am rugat-o pe SLU sa ma ierte pentru imprudenta mea.
Ma doare soldul...care arata cam ca si pantalonii, adica, scorojit si curand, foarte vanat. Ma doare osul coapsei cand pasesc, imi sangereaza genunchiul si cotul drept si-mi simt tot corpul ca batut bine si temeinic de un priceput.
Mai am vreo 80 de km pana la granita, adica Vukovar-Sid si stiu ca ma va prinde intunericul. Iar de acolo si pana la Belgrad mai sunt putin peste 100 de km, asa ca , ma gandesc ca pana la 22.00 ajung sa dorm intr-un pat cald. Sincera sa fiu, senzatia de amorteala totala pusese stapanire pe mine, pe corpul meu si aveam sa simt asta indata ce am oprit motocicleta la granita, pentru controlul actelor. Pentru prima data mi s-a cerut sa imi dau casca jos, mai-mai ca mi-ar fi controlat si bagajele. Le povestesc sarbilor de unde vin si ce vreau, dar par sa ramana pasivi la aventura mea. Si-mi spun scurt: “ we cannot let you pass! “ , in timp ce invart asigurarea pe toate partile. Stiam sigur ca nu e expirata, asa ca cer explicatii. Si imi arata senin ca asigurarea mea nu e valabila pe teritoriul Serbiei. “Are you kidding me?”
Ii explic omului de unde vin, ca am trecut prin Croatia doar din dorinta de a ajunge la Belgrad si apoi catre casa. Nu-l impresionez cu nimic. Platesc 75 de euro sau fac cale intoarsa catre Ungaria.
Cam asta era ce ramasese din bugetul meu, dupa ce deja cerusem...ajutor. Asadar, hotarasc sa inchei ziua asta undeva in Croatia si sa pornesc in zori catre Szeged.
Ma intorc dezamagita, pe unde am venit, cautand in intuneric vreun indicator cu un loc de dormit. In Vukovar ma infurii si mai tare, caci, nu-nteleg cum , in pustietatea asta nu exista decat trei hoteluri de patru stele!
Merg catre Osijek, caci e oras mare si trebuie sa gasesc ceva. Ma opresc la un Mc la intrarea in oras, pentru internet. Era deja 22.00. Nu au internet. Ma ajuta ai mei cu numele unui hostel, singurul, de altfel. Intreb un grup de angajati Mc’Donalds iesiti la fumat. Unul dintre baieti se ofera sa ma conduca, urmarindu-i masina. Drumul e intortocheat, am inteles de ce-a ales varianta asta. Hostelul e in orasul istoric, iar la parter are un club. Femeia de la receptie imi spune clar ca locul e inchiriat pentru petrecere, ca au doar 5 camere si totul e dat...la pachet.
Imi da un pliant ce nu ma prea ajuta. Prin intersectii vad placute catre hoteluri ale orasului. Din nou aceeasi poveste, toate-s de patru si cinci stele, de parca-as fi in Dubai. Hotel Central e singurul cu 2 , ba chiar scrie “travellers are welcomed”. Merg la receptie cam stanjenita , caci arata bine si ma indoiesc sincer ca asta-i locul unde-mi voi petrece noaptea. Single, 60 de euro... ii spun ca ma gandesc , iar Domnul, amabil, imi explica cum ajung in parcarea subterana, daca ma hotarasc.
Am spus de multe ori in drumul asta ca lucrurile nu-s intamplatoare... Ma las ghidata de instinct si, ca si cand as urma stradutele pentru a ajunge la parcare, dau de “rooms for rent” pe peretele unui restaurant mic si cochet. Chelnerita face nota ultimilor clienti, asa ca am noroc. Imi spune ca imi poate da o camera cu mic dejun pentru echivalentul a 25 de euro. Minunat. Are baie proprie, prosoape, ba chiar si tv. Primesc o camera la mansarda (din nou) si ma strecor repede de sub apa fierbinte sub asternut, caci ma doare tot corpul si ma intreb cum am sa pornesc dimineata...

Mi-e ciuda pe ziua asta, pe drumurile proaste, pe greseala mea, pe sarbi caci nu m-au lasat sa vad Belgradul noaptea si tot ce-mi mai propusesem pentru Serbia...
Si ma doare soldul...

Wednesday, November 3, 2010

23 septembrie

Dimineata imi iau la revedere de la colegele mele de camera si merg sa vad orasul cu gandul ca dupa-amiaza sa pornesc spre Ungaria.
E un oras mare, de altfel, al doilea ca marime in Austria. Il traverseaza raul Mur, o apa cam...urata as spune.
Dar spiritul austriac nu s-a lovit de asta, asa ca l-a infrumusetat cu cladiri neobisnuite, poduri si alte mici artificii.
De pe dealul Schlossberg iti atrage atentia Turnul Ceas . Cumva in centru, Schlossberg domina oraşul. Dupa ce urci cele 260 de trepte până în varf ai parte de o panorama plina de contraste. Daca esti lenes, poti face ca mine, adica, optezi pentru funicular, pentru care platesti doar 80 de centi. Liftul te cam zguduie, iar acoperisul si podeaua de sticla iti ofera o senzatie stranie in timp ce urci prin dealul de pamant.. Turnul este din 1561, iar ceasul din 1712. Clopotul turn, Glockenturm ,are o înălţime de 35 m şi conţine un clopot masiv, de 8 tone, numit popular "Liesl". Cativa coristi repeta eleganti in gradina dichisita a turnului, in timp ce profesorul lor ii corecteaza, asezat fiind pe banca, inspirat probabil de priveliste...

De aici de sus, cateva clădiri ciudate iti atrag atentia, presarate printre zidurile vechi şi nimic nu poate fi mai neaşteptat ca Kunsthaus -Casa de Artă, un balon de sticla suspendat sau ca Murinsel, o insulita de otel asezata pe raul Mur, care contine o cafenea, un teatru in aer liber si un loc de joaca pentru copii.
E un oras universitar , asadar e plin de cafenele si magazine, iar frumusetea este ca te poti ascunde de forfota strazii in una din gradinile de pe deal, sau pe undeva prin multele zone verzi.
Pe strazi sunt tarabe cu castane coapte, iar din piata mare rasuna muzica.

Am hotarat sa merg catre Balaton si sa raman in seara asta undeva pe marginea lacului...
Plec din Graz dupa 16.00 si, desi distanta nu e mare, noaptea ma prinde iarasi pe drum. Am ales sa urmez directia Furstenfeld, Vasvar, Balaton, pe E66-65, mai scurt, teoretic si, mai direct, insa si mai greoi, aglomerat si cu portiuni de drum destul de prost. A plouat marunt indata ce am intrat in Ungaria, iar apropierea de lac a transformat drumul intr-o bajbaiala prin ceata si aerul umed si rece. Mi-a fost imposibil sa gasesc o harta in detaliu a lacului, in asa fel incat sa indentific hostelul dorit. Asadar, am inceput sa cercetez multitudinea de asezari de la marginea lacului, ba chiar am incercat sa campez fara succes de cateva ori. Campingurile se inchid indata ce intunericul se lasa si, aici erau cu adevarat inchise! Adica porti inalte si garduri din beton pe care nu m-am aventurat sa le sar. Apoi, un nene paznic mi-a spus ca imi poate da voie sa pun cortul, dar trebuia sa platesc cash si forintii imi lipseau cu desavarsire.
Pana la urma am indraznit sa sun la poarta unei pensiuni, care m-a primit si mi-a oferit o camera cocheta la mansarda cu un pat prea mare pentru un singur om.

Ma apropii de casa din ce in ce...mi-e dor si, totusi, un sentiment de tristete ma urmareste...
22 septembrie


Dimineata la 7 s-a dat „alarma”...Holurile devin piste de maraton pentru micuti, in timp ce, fiecare are ceva de spus, unul mai tare ca celalalt...
Poate ca nu-i asa rau, ma gandesc, caci am mai mult timp de petrecut pe stradutele Garmish-ului.
Am primit un pachetel de pranz , amestecata fiind printre multimea de copii navaliti in sala de mese...

Nu departe de hostel, la marginea orasului, m-am surprins inconjurata de munti si soarele frumos, uitand repede de bruma gasita in zori. Zugspitze domina orasul si e interesant sa-l zaresti , neasteptat, printre acoperisuri si fresce. E un aer de poveste peste tot in jur, scrisa pe casele vechi, pe oameni si stradutele pietruite...
Magazinele de suveniruri iti povestesc despre imprejurimi, despre ghetari , bere si papusi, pasari captive in ceasuri de lemn, bretzel si castele... Dintre toate, unul in mod special... Neuschwanstein. Si daca tot e totul o poveste, ma gandesc sa vad si eu ce i-a inspirat pe creatorii Disneyland. Si-apoi , as fi unul dintre cei 1, 6 milioane de vizitatori anuali...

Asadar, ma indrept catre Fussen , cel mai “de sus” oras al Bavariei, pe Romantic Strasse, al carui final e chiar acolo unde Wagner isi cauta linistea. Castelul se afla la cativa kilometri de oras,
si la fel de aproape de el este si Schloss Hohenschwangau, locuinta natala a lui Ludwic al II-lea al Bavariei . Neuschwanstein a fost construit de el ca loc de refugiu, cu o investitie uriasa care i-a adus, in cele din urma, moartea. Paradoxal, din 1886 cand a fost deschis publicului, castelul alb a fost vizitat de milioane de oameni.

Mi-am luat pranzul “furat” de la hostel pe marginea lacului Forggensee, intr-o liniste stranie, asezata in iarba si privind cum reflexele din fata mea se schimba de la un minut la altul...
Ma indrept catre Graz , catre munti din nou... Am ramas fara apa si opresc la o benzinarie,departe de civilizatie, hotarata sa completez benzina, stiind ca ma asteapta drum lung...N-a vrut prea mult, putin peste trei litri. Intind cardul, scriu pinul si asteptam...asteptam, asteptam... Doamna se incrunta si-mi spune ca masinaria mereu face probleme. Ma bantuie un sentiment de deja-vu...Incearca din nou si iar asteptam... De data asta nu era cardul meu de vina, instrumentul pur si simplu ramanea blocat in visare si gata cu el...nu se mai intampla nimic. Ii arat ca am doar cativa banuti, vreo trei euro...Ma asigura sa nu-mi fac griji pentru 3 litri de benzina...imi da bonul si, gata! O intreb de doua ori daca sigur e in regula , caci nu vreau sa vad poze cu mine sub titulatura Wanted . Si plec...

Intunericul cade repede, cerul se inroseste si miroase a brad.
Incep sa simt frigul intepator al serii, in timp ce traversez tunelurile nesfarsite , asteptand sa descopar ce-i la capatul fiecaruia, ce creasta am mai lasat in urma.Uneori se simte miros de zapada... Ma gandesc cum e sa privesti de undeva de sus drumul asta...un vierme care sparge un munte de stanca...
Drumul trece prin Parcul National Kalkalpen si Gesause si , astfel, pot zari pentru putin varful Lugauer (2217m) , spectaculos chiar si din departare.
E luna plina, coincidenta sau nu...
Poate lumina ‘de sus’ , poate muntele, poate tunelurile lungi de kilometri, cerul inrosit sau poate maimuta mea...nu stiu...dar imi place drumul asta cu tot frigul lui aspru si cu toate taxele pe care le-am platit pe zona asta de autostrada.
Am ajuns la Graz pe la 21.30...Un taximetrist ma ajuta sa inteleg unde sunt si unde-i hostelul pe care il caut. Primesc un loc intr-o camera la demisol, impreuna cu doua englezoaice, mama si fiica, tocmai admisa la Universitatea de muzica.
Aflu ca Graz e un oras frumos si ma pierd repede in asternutul cald, in asteptarea diminetii..

Saturday, October 30, 2010

21 septembrie


M-am trezit devreme , speriata de suieratul nebun al unui tren...

O toaleta minima, cat sa pot iesi in lume si merg sa-mi cer drepturile...Doamna intelege repede despre ce-i vorba, imi spune ca e bucuroasa c-am gasit adapost si imi inmaneaza valorosul card, cu suma de 20 de euro. Fiecare intrare la toaleta imi ia 30 de centi.
Activez dusul tot cu cardul, dar nici n-am timp sa ma bucur de moment, caci apa se opreste... Incep sa rad putin de mine si, odata ce inteleg cum functioneaza eco-dusul meu, ma bucur de apa fierbinte de parca n-am mai vazut in viata mea...
Scumpa si minunata apa...

Strang cortul si pornesc spre muntii mei. Vremea e frumoasa...mi-am luat cateva pere zgomotoase cu mine si pornesc.

Curand ma pierd printre coline, vai si serpentine...Poduri vechi si drumuri minunate, cu muntii mereu in fata mea...Din cand in cand cate o asezare dichisita in care timpul pare sa se fi oprit la un moment dat, detasat de superficialitatea urbana.
O iau catre Erhwald, Tyrol...asezat la poalele Zugspitze, la 2950 de m, cel mai inalt varf al Germaniei, pe care il imparte, insa, cu Austria. Muntele se afla la sud de Garmish, langa Grainau.
Inainte doua localitati separate, Garmish si Partenkirchen sunt acum un singur oras, impreuna si, totusi, cu identitati cumva diferite. Strazile si casele vechi din Partenkirchen te intorc cu sute de ani in urma, iar casele sunt exponate dintr-un muzeu in aer liber, ale caror picturi exterioare povestesc despre nunti, arhangheli si bucuria oamenilor de a trai in aceste locuri. Si asa incepi sa descoperi Bavaria...

Am ajuns catre seara, intr-un oras forfotind de lume...Hostelul meu e plin. Primesc asistenta si caut un altul. La o benzinarie mi se deseneaza harta catre locul unde aveam sa raman peste noapte, la trei km de oras. Youth Hostel de plin de copilasi veniti in tabara. Au locuri de joaca, un munte pentru catarat, sunt mici si multi, atrasi de nu prea zgomotoasa SLU. Imi gasesc loc intr-o camera cu patru paturi.

„o zi tare frumoasa”... Noapte buna!

Saturday, October 16, 2010

20 septembrie...


Cred ca clopotele au avut un efect hipnotic...caci m-am trezit greu si tarziu.
Cam teapana, strang cortul repede dupa micul dejun luat pe iarba, la soare.
Merg sa vad Constance si Konstantz si imprejurimile. Astazi vreau sa ajung la Garmish!

Lacul frumos, barcile si orasul dichisit au un aer de permanenta vacanta.
In departare se vad muntii. “Acolo mergem”...
Constance e format de Rin, de-a lungul a trei tari ...Germania, Austria si Elvetia, la poalele nordice ale Alpilor.
Plec in jur de ora 16.00, luandu-mi cateva repere pe harta, pentru a scurta drumul catre Garmish. Din toate indicatoarele intalnite, directia Meersburg e singura care merge in acelasi sens cu mine...asa ca o urmez.
Dupa cativa kilometri, drumul vireaza brusc la stanga si se imparte in benzi delimitate de borduri inalte. Coloana de masini si...ma opresc. Ma gandeam ca mai platesc vreo taxa, ceva, dar ma dezmeticesc repede : drumul continua cu feribotul. Oricum nu mai pot iesi de-acolo, sunt prinsa intre masini. Costa 5 euro traversarea. Conform hartii, scurtez distanta foarte mult, deci, fac economie si de benzina si de timp. Si mai e si frumos pe deasupra.
Chiar a fost...mai aproape de munti, cuprinzand cu privirea intinderea de apa.

La Meersburg urmez iesirea catre E54, conform hartii mele, gandind ca trebuie sa ajung spre Lindau. Drumul merge de-a lungul lacului, aglomerat, dar frumos. E plin de livezi cu meri si vita de vie. Dupa Lindau as fi urmat directia Immenstadt- Garmisch-Partenkirchen. Dar mai e pana acolo.
Dupa vreo 20 de km vad indicator...Welcome to Immenstadt ?! Nu mai inteleg nimic...nici daca traversam lacul in diagonala nu ajungeam asa repede si, nici nu trecusem de Lindau. Bulversata , o iau inapoi, convinsa fiind ca am gresit. E54, directia Konstantz... „Minunat, bine ca m-am plimbat cu bacul...” Am ocolit lacul si am ajuns tot pe malul lui...caci, dupa toate plimbarile si incurcaturile, alimentare si pauza de pipi...s-a innoptat. Fara Garmish asta seara...caci traversam prin munti si e pacat sa fac asta noaptea.
Incep sa vanez indicatoare de camping pe drum , pana nu se lasa noaptea de tot...In Romanshorn intreb un cuplu ce se plimba pe stradute. Vazusem pe drum multe, de-a lungul lacului, dar acum parca disparusera toate. Cei doi ma ghideaza catre urmatorul oras, la aproximativ trei km, explicandu-mi si precizand ca n-am cum sa-l ratez. Inapoi pe drum, urmez indicatiile. Ajung la orasel. Sensul giratoriu de la intrarea in oras e inchis. Un nene ne ghideaza pe o strada ce urca...Constat ca, dupa cateva minute de mers ajung in alta asezare, trec prin ea si apoi drumul coboara, din nou, spre soseaua ce merge de-a lungul lacului. Imi desenez in minte traseul parcurs si-mi dau seama ca am ocolit orasul si, implicit campingul. Hotarasc sa merg inainte si la putin timp vad un indicator catre Camping Paradis. Urmez sagetile ce coboara cam abrupt si, sincer, intunericul din „Paradis” nu prea ma incanta. Parchez motocicleta printre rulote si merg la ceea ce parea un restaurant. Intru. Vreo zece perechi de ochi ma privesc cam nedumeriti. Ma gandesc „in halul asta oi fi?
Oamenii stau la masa. O doamna ma intampina cu cateva cuvinte pe care nu le inteleg. Nu vorbeste engleza , asa ca cineva o ajuta. Imi explica ca asta e un camping privat, ca oamenii au locuinte mobile fixe  aici si ca nu se permite amplasarea corturilor. O rog sa ma lasa sa campez o noapte, in fond e intuneric deja si, daca mai vorbim mult se face dimineata... Nu vrea cu nici un chip, dar se gandeste si ma indruma catre un alt Camping foarte aproape de aici, langa gara. Drumul coboara si mai abrupt spre lac, ajung repede la bariera garii si , chiar vis a vis, vad campingul.
Bun , e inchis!
Din straduta pietruita se vede un par urias si un alt cort mare, din care se aud acorduri de chitara... ma strecor peste si pe sub bariera pentru masini si intru. Nimeni la receptie, dar am gasit loc bun pentru SLU, asa ca incep sa aduc lucrurile si sa ma instalez. Daca platesc dimineata, in fond, ce poate fi grav ca m-am strecurat prin efractie...?! Ma asez aproape de cortul vecinilor mei, caci lumina de la receptie batea in zona asta si aveam nevoie.
Din cand in cand cade cate o para...
Din cand in cand chitara se opreste, mai ales cand eu devin mai zgomotoasa.
Am inteles din voci ca sunt un cuplu...si am simtit cum ma pandesc prin mica fereastra a cortului...
Canta in continuare...
Bucuroasa ca m-am instalat , ii spun noapte buna maimutei, dupa ce imi iau prosopul si pornesc sa caut un dus. Nu-l caut mult, dar...am surpriza serii. Usile blocate si un aparat straniu imi cere cardul de acces. „Asta-i prea de tot!” Imi aduc aminte ca sunt din nou in Elvetia, asa ca, nu stiu de ce ma mir asa...
Un barbat intra la toaleta pentru barbati, cu cardul, desigur... Ma invart pe langa chiuvetele exterioare pentru legume, vase si altele asemenea...incercand sa nu par prea dubioasa. Am improvizat un dus cam straniu, cu gandul la ochii care ma pandesc prin ferestrele rulotelor.
O plimbare la receptie si citesc pe plintele disponibile ca m-am cazat intr-un ECO Camping...ceea ce inseamna respect pentru mediu si resursele naturale, inclusiv apa...

Cei doi de alaturi par fericiti...Cel putin asa se aud.
Cate o para cedeaza si cade zgomotos in iarba...
Adorm repede, cu gandul la baia fierbinte ce ma asteapta dimineata








































































...
19 septembrie


La aproximativ sase km de Strasbourg m-am oprit aseara. Mister Bed m-a primit cu ceva mai multi bani decat era prevazut pe internet, adica 28 de euro. Am primit o camera cu doua paturi si o baie foarte stranie, de forma oarecum triunghiulara, care arata ca o cabina de tren. Cand faceam dus, “spalam” toata baia, caci, fie ca stateai pe toaleta sau in picioare, era cam acelasi lucru. Dar am primit asternut curat si calduros, asa ca restul sunt...doar amuzante.
In plus, drumul prin Alsacia a fost frumos, desi, pentru prima data, autostrada m-a costat. 17 euro!
Sau poate mesajele haioase presarate de-a lungul ei... “ Relaxeaza-te! “...”Conduci acum, dormi mai tarziu!” ...

Dimineata am pornit spre oras , cu soarele inainte, prevestind o zi frumoasa.
Am fost uimita…
Nu stiu exact la ce ma asteptam , dar pentru ca experienta precedenta cu Luxembourg n-a fost revelatoare, ma pregatisem moral pentru orice. Ar trebui sa spun ca, exceptand, desigur, locurile sau orasele pe care le vizitasem cu alte ocazii, am preferat sa nu fac o mare si prea serioasa documentare despre orasele pe care urma sa le vizitez. Asta pentru ca am vrut sa descopar locurile cu surprindere sau locurile sa ma primeasca surprinzator, cautand neasteptatul.
In orasul asta m-am uitat mereu in sus... Capul sus! nu era, de data asta, vreo expresie de incurajare, ci o voce interioara care imi arata un oras pur si simplu frumos...
Catedrala este cu adevarat spectaculoasa. Nu m-am hotarat inca ce e mai spectaculos...interiorul sau exteriorul. Sau, poate multimea de oameni care se inghesuia in jurul celebrului ceas astronomic. Un spectacol al mintii...

M-am plimbat pe “Grande Ile Strasbourg”, inscrisa in patrimoniul UNESCO, am admirat Casa Kammerzell, datand din sec XV si m-am pierdut pe stradutele din Petit France. Cartier foarte vechi, cu case si constructii lacustre, are un aer aparte . Numele ii vine, complet neasteptat, de la un spital de boli venerice, amplasat in jurul anului 1500 in zona actualului cartier. Soldatii alsacieni au dat vina pe francezi pentru raspandirea bolilor...si asa a aparut Mica Franta.

Multe restaurante si cafenele frumoase, magazine mici cu tot felul de lucrusoare, Chaplin, papusi si dantelarii...

Pe la patru si un pic realizez ca, daca nu plec acum, ideea unei nopti aici devine periculos de tentanta...Asa ca, pornesc spre Konstantz, cu oprire la Rin...

Ei da...am vazut Rin-ul cu SLU...!

Catre Lacul Constance, Germania e frumoasa. Ajung inainte de inserat. Am notat datele a doua hosteluri si incep sa le caut. Pana m-am prins cum e cu orasul asta...am gasit o harta si asta mi-a usurat misiunea, mai ales ca peisajul ma cam fura...
Primul hostel e ...inchis. O cladire uriasa, intr-o zona mai retrasa , cu ceva padure in jur...” Off, nu din nou!”
Promenad Strasse pare usor de gasit, cel putin pe harta. Aici e localizat un Youth Hostel. Evident, pe malul lacului... confuza, ma invart pe langa lac pana zona devine accesibila doar traficului pietonal. Si, totusi...harta spune ca acolo ar trebui sa fie...Asa ca, pun avariile si o iau prin parc...ce-o fi o fi. Cu fata spre lac, case acoperite de verdeata...Drumul urca putin si vad hostelul si forfota de copii... “Oh, nu!”
Mi-a trecut o clipa prin cap...si, n-am gresit. O tabara de copii si toate locurile ocupate.
Ma-ntorc la maimuta mea si ma mai plimb de-a lungul lacului...Din Konstantz in Kreuzlingen, la elvetieni, treci pur si simplu, fara sa-ti dai seama ca ai parasit un oras si ai intrat in altul.
Un semn de camping ma atrage, mai ales ca intunericul s-a lasat si aerul umed devine din ce in ce mai rece. Am ajuns cu zece minute inainte de ora inchiderii, adica 20.00. Au si camere, dar costa 32 de euro si, realizez ca ...sunt in Elvetia. Sa campez ma costa echivalentul a 20 de euro...cu tot cu parcare. Deh, iarba elvetiana e mai scumpa...
Nu-i nici un cort, doar case mobile si rulote. Imi gasesc un loc bun, aproape de toalete si apa si, incep sa despachetez. Cortul e cam umed, cum altfel, doar l-am strans pe ploaie...Dupa ce insir toate cele, caut cuiele...si le caut, le caut peste tot, in toti saculetii si sacii pe care-i am... Un flash imi trece prin cap...si “le vad” pe iarba de la Amsterdam... Cand am strans cortul in Olanda, “le-am pus bine” , gramajoara, sa nu cumva sa le uit!
Si le-am uitat complet...
Am inceput sa caut prin geanta cu scule vreo idee creativa pentru a ancora cortul cu ceva in plus pe langa bete...si, pe langa suruburi si surubelnite, n-am gasit mare lucru. Asa ca am luat corzile pentru ancorare si m-am folosit de carligele lor... “Daca nu vine furtuna...e bine”
Totusi, temperatura scade dramatic in timpul noptii...sau poate e doar impresia lasata de aerul umed...

E liniste ... se aud clopotele unei biserici... Le-am auzit la fiecare fix al noptii. Toata noaptea!
...Clopotele nu obosesc, nu...?!

Sunday, October 10, 2010

18 septembrie


“Ce e cu balconul albastru...?”

SLU, la Luxemburg...
Paradoxal, a primit aici cea mai ieftina benzina de pe unde am fost. M-am uitat de vreo trei ori de teama sa nu fie motorina sau altceva, caci nu prea imi venea sa cred ca pot alimenta cu 1,29 euro. Si apa mea era mai scumpa...De fapt, totul a fost scump aici, ca si in Belgia, exceptand cazarea. Inainte sa plec dimineata din Vianden , am intrat la un economat, singurul supermarket din oras. Vroiam sa-mi iau ceva pentru pranz si rezerva de apa. Am simtit ca am nevoie de ochelari de mai multe ori, desi, nu port si nici n-am purtat in viata mea. Toate erau de 3-4-5 ori mai scumpe decat in Olanda, Germania sau Austria.
Drumul frumos, o explozie de soare dupa o portiune de ceata, prin munti...
Imi doream sa ajung seara la Strasbourg , asa ca m-am plimbat cateva ore prin Luxemburg...
Elegant, mai verde decat mi-am imaginat si, totusi...m-am simtit usor detasata de spiritul locului. Sau, poate pur si simplu nu l-am putut intelege... sau atinge.
O fi fost ziua de vina, sau poate venirea mea din alte locuri...”ceva” m-a facut sa ma plimb ca printr-o expozitie pe care, desi o admir si-mi place, nu prea o inteleg foarte bine...